Home Page
Contatti
 
Cerca in Brindisiweb

 

Versi Dialettali - POESIE

Nunnu pacciu tretu
di Mario Galasso

Abbiamo ricevuto e volentieri pubblichiamo i seguenti versi in dialetto brindisino scritti da Mario Galasso, una poesia dedicata ad Andrea Bianchi, vetturino storico di Brindisi (1904-1995) e a tutti quei ragazzi di allora che come lui lo hanno rincorso per le strade di Brindisi cercando di sedersi sulla barra delle ruote posteriori della sua carrozza mentre gli altri gridavano dietro in coro: Nunnu pacciu tretu. Il vetturino, impassibile e senza voltarsi, schioccava la frusta all'indietro colpendo il malcapitato sul viso con il fiocchetto della frusta che lasciava un segno sanguinoso. Sorrideva sotto i baffi mentre lo faceva, sapendo che i ragazzi si aspettavano la frustata, la loro bravura era nel cercare di schivarla. Impossibile! Era una cerimonia di iniziazione, per sopportare il dolore, una prova di coraggio che tutti i ragazzini a Brindisi hanno sopportato stoicamente per almeno 50 anni.

Caru Tuminicu mi sta ricuerdi ca tutti quanti amu sciucatu
mmienzu alli strati o ‘ntra na chiazza, cu lu vistitu tuttu ‘mbucatu,
a scundicova, alla bandiera, o cullu curru cu nu vagnoni
o culla fionda, o li tappini, o lliticanduci pi nu palloni.

Ma ti rricuerdi tui ti quando scìumu ti sobbr’a Cristu sotta alla muragghia
Lu zippu cu la ‘mberda ‘ntra na manu cercandu nu ualanu cu lla ccogghia?

O mestru Andrea cu quiddu carruzzinu e tutti nui ca li currìumu arretu?
Quando sobbr’alla barra mi ssittavu critaunu tutti: nunnu pacciu tretu!

Quiddu fitienti no facìa parola, uardava annanzi, mancu si vutava,
pigghiava lu scuriatu e cu na mossa la frusta ‘ntra la faccia mi ccugghiava.

E tutti li vagnuni tretu a mei critàunu cuntienti: l’a pigghiatu!
Iu invece cu lu sangu ca culava mi ‘ndi scindìa fieru e senza fiatu.

E poi n’atru vagnoni e n’atru ancora sobbra alla barra arretu si ssittava
e mestru Andrea facìa la stessa mossa, lu sciuecu sanguinario continuava.

E quante fiate aggiu turnatu a casa cu la maglietta totta ‘nzanguinata
La facci ca brusciava ti dulori e mama cu la facci disperata:
commu te l’aggia ddiri, non lu fari, no sciri sicutandu li carrozzi,
cu mestru Andrea m’a fari lliticari, ci no la spicci iu ti spiezzu l’ossi.

Ma iu penzava sempri: comu faci quiddu cristianu, mancu mi sta vveti,
cu tira lu scuriatu ti la ‘mbersa, mi pigghia ‘ntra la faccia e mai li peti!

Cchiu tardu aggiu capitu pi cce cosa facìumu sta specie ti currita
La frusta an facci, sangu e li duluri erunu iniziazioni ti la vita.

E quiddu vetturinu ca ritìa ‘gne fiata ca frustava nu vagnoni
Nci dava na lezioni pi la vita, nò chiangiri, nò fari lu babbioni.

Stu sciuecu ora è spicciatu e mestru Andrea moi tira in Paradisu lu scuriatu
ma ci ccugghia nu santu o lu Signori nisciunu moi lli crita: l’a ppigghiatu!

Ca ci s’incazza Diu, iu so sicuru ca a mestru Andrea lu faci accomodari
sobbr’a na barra tretu a na carrozza e l’angili ccumenzunu a frustari.

(dedicata a Andrea Bianchi, vetturino (1904-1995) che ho conosciuto, ed a Domenico Faraselli che ancora non conosco - Mario Galasso)

Print Friendly and PDF

English version

Brindisi på dansk

Come arrivare e muoversi
 



Partnership

 

Brindisiweb è un'idea di Giovanni Membola Crediti Copyright Contatti